Stiu fiecare denivelare si fiecare bobita -rezultate din indiferenta sau imperfectiunea cu care muncesc zugravii- de pe tavanul camerei mele. Le pot distinge din ce in ce mai bine cu fiecare noapte ce trece pentru ca-mi rezerv dreptul,noapte de noapte, sa le analizez in cel mai mic detaliu. E poate unul din acele nesuferite lucruri cu care nu te poti nicicum obisnui. Si incerci metodele clasice si traditionale cum ar fi numaratul; si ajungi sa determini valoarea cantitativa a peste 45 de stane si nu reusesti sa treci de acea faza frustranta a somnului. Nu esti in stare nici sa te trezesti sa faci ceva concret, in spiritul practic, nici sa adormi... e al naibii de agasant... Si te gandesti la tot felul de ineptii si o impresionanta suma de idei aberante/redundante iti invadeaza creierul... Si te gandesti la Oedip si la ciudata sa "familie", si te gandesti cum se poate sa-ti fii propriul tata si invers sau cum se poate ca tatal tau sa-ti fie tie fiu...Si cum doar Iocasta stie si cum ea nu a lasat acest adevar sa prinda viata, incepi sa te gandesti la treburile si la indatoririle de care trebuie sa te achiti a doua zi, ca sa intaresti conceptia ce face aceasta viata sa fie monotona... Intr-un final, singurul lucru care iti da puterea sa te ridici din pat este una din nevoile fiziologice ("exprimarea hidraulica") si la revenirea in pat observi ca de mai bine de 3 ore privesti acel tavan pe care deja il urasi si care iti face sistemul nervos sa tremure si tot ce vrei e sa-ti iei ramas bun de la denivelari si bobite pana dimineata cand le vei vedea odihnit, in lumina zorilor ...
Have you seen the old man
In the closed-down market
Kicking up the paper,
With his worn out shoes?
In his eyes you see no pride
Hand held loosely at his side
Yesterday's paper telling yesterday's news
Have you seen the old girl
Who walks the streets of London
Dirt in her hair and her clothes in rags?
She's no time for talking,
She just keeps right on walking
Carrying her home in two carrier bags.
In the all night cafe
At a quarter past eleven,
Same old man is sitting there on his own
Looking at the world
Over the rim of his tea-cup,
Each tea lasts an hour
Then he wanders home alone
So how can you tell me you're lonely,
And say for you that the sun don't shine?
Let me take you by the hand and walk you through
The streets of London
I'll show you something to make you change your mind
Have you seen the old man
Outside the Seaman's Mission
Memory fading with the medal ribbons that he wears
In our winter city,
The rain cries a little pity
For one more forgotten hero
And a world that doesn't care
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu